Miijloace de comunicare în masă ne bombardează cu diferite mesaje pe teme psihologice. Fără să ne dăm seama, suntem expuşi la numeroase personaje şi instrumente, de la „clarvăzători” până la detectoarele de minciuni din serialele poliţiste, ce se bazează pe idei despre psihologia umană.
Scott O. Lilienfel, Steven Jay Lynn, John Ruscio şi Barry Beyerstein, patru profesori de psihologie americani, afirmă că „în lumea de astăzi, în care suntem suprasaturaţi de mesaje contradictorii, informaţiile adevărate despre psihologie sunt dublate de o cantitate cel puţin egală de mesaje false şi mituri”. Cei patru spun că „fără un ghid iscusit care să ne permită să sortăm miturile psihologice de realitate riscăm să ne pierdem într-o junglă de «psihomitologie»”. Din acest motiv, specialiştii au decis să scrie cartea „50 Great Myths of Popular Psychology” în care infirmă cele mai răspândite mituri din psihologie.
Iată primul dintre câteva credinţele psihologice neconfirmate de realitate, abordate de autori:
„E mai bine să ne exprimăm furia decât să o ţinem în noi”
Dacă sunteţi ca majoritatea oamenilor, credeţi că este mai sănătos să vă exprimaţi furia decât să vă abţineţi. Într-un sondaj, 66% dintre respondenţi au fost de acord că exprimarea furiei (fenomen ce poartă şi numele de „catharsis”) reduce semnificativ riscul să devenim agresivi.
Această credinţă exista şi acum mai bine de 2.000 de ani, când filozoful grec Aristotel explica în „Poetica” faptul că piesele tragice oferă oamenilor oportunitatea pentru „catharsis”, o eliberare de furie şi de alte emoţii negative ce reprezintă o experienţă psihologică satisfăcătoare.
Sigmund Freud era unul dintre cei ce susţineau teoria catharsisului, el crezând că furia reprimată se poate acumula şi poate supura. Freud credea că secretul unei vieţi mentale sănătoase constă în atenuarea presiunii sentimentelor negative prin dezbaterea lor şi prin eliberarea lor într-o manieră controlată.
În ultimele decenii, această idee s-a răspândit în toată lumea, fiind adoptată de numeroşi oameni care doresc să scape de stres. Din nefericire pentru aceştia, ştiinţa o infirmă.
De mai bine de 40 de ani, studiile au arătat că încurajarea exprimării furiei în raport cu o altă persoană sau un obiect are efectul opus celui scontat, amplificând agresivitatea. În unul dintre cele mai timpurii studii, oamenii care loveau cu ciocanul un cui după ce fuseseră insultaţi de alţii tindeau să fie mai critici faţă de aceştia decât înainte. De asemenea, studiile au arătat că sporturile dure, precum fotbalul american, cresc nivelul de agresivitate al celor implicaţi, la fel ca jocurile video violente.
Aşadar, furia nu duce la „eliberare”, ci doar amplifică sentimentul negativ pe care îl resimţim. Cercetările sugerează că exprimarea furiei este utilă doar atunci când este acompaniată de paşi constructivi ce au ca scop rezolvarea problemei şi abordează sursa furiei. Cu alte cuvinte, dacă suntem supăraţi pe partenerul de viaţă, nu ne simţim mai bine dacă ţipăm la el. În schimb, dacă ne exprimăm în mod calm sentimentele („Îmi dau seama că probabil nu faci asta intenţionat, dar întârzierea ta mă afectează foarte tare”), avem şanse mai mari să rezolvăm conflictul.
De ce continuă oamenii să creadă acest mit, deşi există numeroase dovezi care arată că stimularea furiei duce la agresivitate? Pentru că oamenii se simt uneori mai bine o vreme după ce îşi exprimă furia şi, de asemenea, pentru că atribuie exprimării furiei faptul că se simt mai bine, fără să conştientizeze că mânia scade de la sine de cele mai multe ori. Cercetătorii afirmă că acesta este un exemplu al greşelii „post hoc, ergo propter hoc” (după aceasta, deci din cauza aceasta), în care oamenii presupun că, dacă un lucru urmează altuia, există o relaţie de cauzalitate între cele două.
Bibliografie
Scott O. Lilienfel, Steven Jay Lynn, John Ruscio şi Barry Beyerstein – „50 Great Myths of Popular Psychology”,Shattering Widespread Misconceptions about Human Behavior- September 2009, ©2009, Wiley-Blackwell