Personalitatea se referă la acele caracteristici ale unei persoane care justifică consecvenţa paternurilor sale comportamentale (Opre, 2006). Nu există o perspectivă unică cu privire la natura personalităţii asupra căreia toţi cercetătorii în psihologie să fie de acord. Dezacordul lor priveşte atât definirea personalităţii, dar mai ales caracteristicile acesteia. Reunirea aspectelor cele mai viabile ale numeroaselor teorii care au fost avansate pot contura răspunsurile la întrebările legate de personalitate.
Conform definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS, 1993 apud Holdevici, 2009): tulburările de personalitate reprezintă modele de comportament stabile şi profund înrădăcinate în structura psihică a persoanei, care se manifestă ca nişte răspunsuri rigide declanşate într-o serie de situaţii sociale şi personale. Acestea constituie deviaţii extreme şi importante de la modul în care un individ mediu din cadrul unei culturi date percepe, simte, gândeşte şi stabileşte relaţii cu ceilalţi. Respectivul model tinde să fie stabil şi să includă numeroase situaţii care implică funcţionarea psihologică şi comportamentrală.
Tulburările de personalitate sunt frecvent, dar nu întotdeauna, asociate cu diverse grade de disconfort subiectiv şi cu probleme în ceea ce priveşte funcţionarea socială a subiectului (Holdevici, 2009). Conform Manualului de Diagnostic şi Statistică al Tulburărilor Mentale elaborat de Asociaţia Psihiatrilor Americani (DSM IV; APA 1994), tulburările de personalitate reprezintă modele durabile de percepţie, relaţionare şi gândire în raport cu propria persoană şi cu mediul înconjurător, care se manifestă în contexte sociale şi personale extrem de variate. Doar atunci când trăsăturile personalităţii sunt rigide şi dezadaptative şi cauzează o alterare în funcţionarea individului sau o suferinţă subiectivă importantă, păutem vorbi de tulburări de personalitate.
Majoritatea psihologilor clinicieni, preferă o sistematizare categorială a tulburărilor de personalitate. În acest context şi în ciuda apelului la interviuri structurate şi semistructurate, cota de subiectivism a diagnosticului rămâne semnificativă (Dolan şi Coid, 1993 apud Lăzărescu şi Nireşan). Dacă în DSM-I (1952) erau prezentate tulburări de dezvoltare sau trăsături patologice în structura personalităţii, în DSM-III (1980) apar descrise pentru prima dată tulburările de personalitate subdivizate în cele trei clustere (Skodol, 1997 apud Lăzărescu şi Nireşan), relevându-se astfel importanţa acordată modificărilor de comportament şi personalitate.
Psiholog Cluj / Psihoterapeut Cluj-Napoca
Cabinet de psihologie – Stela Neamt
Bibliografie:
Lăzărescu, M., Nireştean, A. (2007). Tulburările de personalitate. Editura Polirom; Bucureşti
Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Editura Trei;
Opre, A. (2004). Conceptualizări şi intervenţii cognitiv-comportamentale în tulburările de personalitate. În Opre, A. Noi tendinţe în psihologia personalităţii. Diagnoză, cercetare şi aplicaţii, Vol. II, Editura ASCR;
ICD-10 (1992). Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament. Simptomatologie
şi diagnostic clinic, Editura All Educational;
DSM-IV-TR (2000). American Psychiatric Association;