Persoanele cu tulburări de personalitate se prezintă la ședințele de psihoterapie, în general, din cauza tulburărilor emoţionale (depresie, anxietate) precum şi din cauza consecinţelor interpersonale pe care le determină tiparul lor de comportament şi nu din cauza tulburării caracterologice.
Persoanele cu tulburare de personalitate histrionică, prin intermediul comportamentelor lor încearcă să se apere de critici şi de sentimentele de inferioritate şi ruşine determinate de comentariile celorlalţi. Astfel, dacă performanţa lor este sub nivelul expectanţele lor, atunci teama referitoare la evaluările celorlalţi este trăită sub forma anxietăţii; dacă ceilalţi s-ar sătura de compania lor, atunci aceste persoane ar experienţia depresie.
Clienţii histrionici pot pune o serie de probleme terapeuţilor, probleme care pot afecta rezultatul tratamentului anxietăţii sau al tulburărilor dispoziţiei afective.
Problema fundamentală pentru psihoterapeut este de a stabili un raport, o relaţie terapeutică reală cu pacientul, fără a întări comportamentul histrionic al acestuia. Acest lucru se poate realiza arătând un interes real faţă de pacient şi oferind atenţia de care acesta are nevoie, cu scopul de a consolida alianţa psihoterapeutică. Odată ce raportul este consolidat şi alianţa terapeutică formată, psihologul poate să treacă la o abordare mai empatică şi să reflecte sentimentele pe care clientul le are cu adevărat, mai degrabă decât cele exagerat de dramatice, pe care le afişează. Acest lucru nu se realizează cu scopul de a activa stilul defensiv al pacientului – ce ar putea induce ruşine şi ar putea duce la încetarea prematură a terapiei – ci mai degrabă se realizează cu scopul de a arăta clientului că în cadrul aceste relaţii psihoterapeutice performanţa histrionică nu este necesară pentru a securiza relaţia sau pentru a preveni criticile.
O altă problemă importantă este de a ajuta clientul să rămână calm. Datorită faptului că persoanele histrionice pot fi amuzante şi fascinante, cu experienţe de viaţă captivante şi pentru că sunt întotdeauna dispuse să îşi spună povestea, psihoterapeutul poate uşor deveni o audienţă indulgentă. Mai mult, terapeutul poate încuraja clientul să povestească mai multe întâmplări şi astfel să se abată de la examinarea emoţiilor, comportamentelor şi convingerilor pacientului. Altfel spus, interacţiunea dintre cei doi coechipieri (terapeutul şi pacientul) devine una socială, mai degrabă decât terapeutică.
Psihologii cei mai susceptibili la a fi întreţinuţi de un pacient cu TPH, sunt cei care îşi plâng de milă datorită locului de muncă. Astfel aceştia ar putea gândi „Slujba mea este atât de solicitantă, cu toată atenţia pe care trebuie să o acord pacientului şi concentrarea intensă asupra problemelor depresive ale oamenilor. Cât de confortabil este să am un pacient care să mă distreze, să mă întreţină. Merit să mai fiu şi eu distrat din când în când.”
Atunci când clientul este provocator sexual, prin modul în care se îmbracă sau cum se comportă, terapeutul poate deveni excitat şi fără a viola codul etic, se poate crea un mediu caracteristic ritualurilor de curtare, mai degrabă decât unul caracteristic sedintelori de terapie.
Furia, atunci când este exprimată într-o manieră histrionică poate stimula furia psihoterapeutului, ceea ce poate duce la o deteriorare a relației terapeutice. Psihoterapeutul ar trebui să înţeleagă expresiile afective ale clientului în termenii tulburării sale de personalitate şi să rămână calm.
Persoanele cu Tulburare de Personalitate Histrionică tind să exagereze ceea ce li se întâmplă (magnificare şi suprageneralizare). Abordarea acestor exagerări se poate realiza şi cu ajutorul afirmaţiilor paradoxale. Se reduce astfel nivelul de catastrofare al clientului şi se menţine un contact cu realitatea. Atunci când se foloseşte această tehnică psihologul exagerează afirmaţiile deja supradimensionate ale pacientului.
Exemplu: “pacienta se plânge de faptul că soţul ei a uitat să cumpere ceva pentru gospodărie şi că s-a enervat atât de tare încât îi venea să îl omoare. În această situaţie terapeutul ar putea să o întrebe cu ce anume ar vrea să îl omoare: cu un cuţit, cu otravă sau poate cu un pistol?”
Adesea histrionicii au convingerea că modalitatea lor de exprimare este nu numai potrivită, dar mai ales corectă. Mai mult, unii consideră că inhibarea expresiilor emoţionale este dăunătoare din punct de vedere psihologic şi poate chiar şi fizic.
Psihoterapeut / Psiholog Cluj – Stela Neamt
Cabinet de Psihologie