În cadrul familiei monogame, două tipuri au o avut o pondere mai importantă în decursul timpului: familia nucleară şi de cea extinsă. Familia nucleară constă din relaţiile dintre soţ, soţie şi proprii lor copii sau cei adoptaţi. În cadrul ei, poziţia centrală aparţine legăturii conjugale, indicată şi de noţiunea de căsătorie sau cuplu conjugal. Familia nucleară este aptă să asigure realizarea celor cinci funcţii esenţiale ale familiei: cea psihologică (de asigurare a suportului emoţional, al nevoilor de securitate, protecţie şi apartenenţă), cea economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor familiei), cea sexuală (de satisfacere a nevoilor afectivsexuale ale celor doi soţi), de reproducere (de asigurare a descendenţei) şi de socializare a copiilor (menită să asigure procesul instructiv-educativ din cadrul mediului familial).
Preponderenţa familiei de tip nuclear este tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea numărului familiilor monoparentale, a familiilor fără copii (familia conjugală), a cuplurilor consensuale hetero- sau homosexuale. Există două variante ale familiei nucleu: de origine şi de procreare. Familia nucleară de origine este cea în care suntem născuţi, în care ocupăm statutul de copil. Familia de procreare este cea pe care o creăm prin căsătorie şi în care deţinem statutul de adult.
Familia extinsă include relaţiile dintre două sau mai multe familii nucleare, care locuiesc împreună, în acelaşi cămin, unite prin legătura părinte-copil şi cea dintre fraţi şi surori. Veriga cheie în acest lanţ sunt părinţii care se află în relaţie de rudenie directă atât cu copiii lor, cât şi cu proprii părinţi (bunicii copiilor lor). Familia extinsă funcţionează pe baza unor reguli relativ rigide şi a unui sistem imobil al valorilor morale, menite să asigure stabilitatea şi “spiritul de clan”.
Se crede adesea că familia nucleară, a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar mai puţin. În realitate, ea a existat în paralel cu cea extinsă care, deşi nu a fost preponderentă în toate societăţile, regiunile sau perioadele istorice, a fost larg răspândită.
De asemenea, putem deosebi familia patriarhală de familia contemporană. Familia partiarhală, de tip extins, cel mai adesea, avea o structură de tip autoritar, în care “pater-familias” menţinea stricta diviziune şi stratificare a rolurilor domestice, în care activitatea era reglată de tradiţiile şi îndeletnicirile ancestrale. În acest tip de familie, soţul/tatăl îşi exercita autoritatea asupra soţiei şi copiilor (şi în multe cazuri, asupra servitorilor, arendaşilor sau sclavilor), era responsabil pentru asigurarea mijloacelor economice necesare membrilor gospodăriei sale, pe care îi reprezenta în sfera publică. Mama/soţia răspundea de organizarea vieţii şi a cheltuielilor gospodăriei, având grijă de integritatea fizică a rezidenţilor gospodăriei şi asigura sprijinul moral şi educaţia membrilor familiei. Totuşi, responsabilitatea educaţiei morale şi a educaţiei membrilor familiei cădea în sarcina ambilor părinţi. Acestora le revenea şi sarcina alegerii partenerilor copiilor, în funcţie de statutul lor economic şi social. Familia de acest tip era mai ales o unitate de producţie şi de reproducţie, un mecanism de transmitere a proprietăţii şi a rangului social, de la o generaţie la alta, de pregătire a noilor generaţii să facă ceea ce au făcut şi generaţiile trecute. În cadrul ei, filiaţia prima în faţa raporturilor afective, iar valoarea colectivismului prima în faţa individualismului.
În drumul său spre modernitate, familia s-a îndepărtat de obiceiuri şi tradiţii, de lanţul filiaţiei şi a bulversat relaţiile cu cei apropiaţi. Familia contemporană este (preponderent) nucleară, cu o structură mai flexibilă a rolurilor maritale. Ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie şi nevoia de emancipare a femeii au condus la expectanţa potrivit căreia sarcinile domestice pot fi redistribuite între soţi, ele putând fi negociate. Aceasta creează riscul apariţiei unor configuraţii familiale care nu mai sunt de ordin conjugal, ci asociativ (care nu mai implică sentimentul iubirii). Ori, premisele familiei nucleare sunt tocmai sentimentele de afecţiune dintre soţi, care îşi aleg partenerul fără a mai fi constrânşi de tradiţie sau de opinia publică. Pentru că această formă de relaționare este destul de novice, mai apar și probleme in relația de cuplu si se recomandă psihoterapie de cuplu sau terapie de familie.
Psiholog Cluj / Psihoterapeut Cluj – Napoca
Cabinet de Psihologie Stela Neamt
Bibliografie:
Minow, M.; Shanley, M.L., 2001, “Reconsiderarea conceptului de familie. Drepturi şi responsabilităţi relaţionale” in Shanley, M. L.; Narayan, U. (eds.) Reconstrucţia teoriei politice. Eseuri feministe,Iaşi:Polirom.