Familia modernă a întărit relaţiile afective dintre membrii nucleului familial, devenind o stare de spirit (Fl. Druţă, 1998). Totuşi numeroase aspecte ale vieţii familiale ies de sub incidenţa stărilor afective pozitive: numărul tot mai mare al copiilor ne-supravegheaţi de un membru al familiei, numărul mare al divorţurilor etc. În acelaşi timp, valorile tradiţionale sunt în mare măsură răsturnate: individualismul câştigă treptat teren în raport cu colectivismului, iar autonomia personală câştigă teren, în detrimentul solidarităţii familiale.
Perspectiva dezvoltării se bazează pe axioma conform căreia oamenii se schimbă fizic, emoţional şi cognitiv, de-a lungul stadiilor ciclului vieţii. În cercetarea familiei, ea se concentrează asupra schimbărilor apărute în relaţiile familiale în decursul timpului. Asemenea individului, care se dezvoltă datorită acumulării experienţelor, de la naştere şi până la moarte, căsătoria şi familia cunosc diferite secvenţe de dezvoltare, de la apariţia, la expansiunea şi până la disoluţia acestora.
Ideile teoriei dezvoltării familiale au fost continuate şi rafinate de M. McGoldrick (1989) şi de J. White (1991). Ea adaugă perspectivei interacţioniste dimensiunea temporală. Familia este un grup de persoane aflate în interacţiune, fiecare stadiu de viaţă fiind influenţat de evenimentele precedente şi aducând cu sine noi provocări. Prin interacţiunile reciproce, familia încearcă să facă faţă nevoilor în continuă schimbare ale membrilor familiei.
Conceptul central, de sarcini ale dezvoltării familiale, se referă la modificările expectanţelor normative pentru familia ca întreg, în termenii aspectelor şi funcţiilor noi aşteptate a fi îndeplinite de membrii ei şi de societate. Cu alte cuvinte, stadiile de dezvoltare corespund variaţiilor expectanţelor de rol înregistrate în diversele etape ale ciclului vieţii familiale. Schimbarea sarcinilor decurge din modificarea nevoilor biologice, a scopurilor personale şi a normelor culturale. În general, realizarea adecvată a unei sarcini va influenţa pozitiv realizarea sarcinilor viitoare şi potenţialul personal de satisfacţie specific stadiilor următoare.
Fiecare stadiu are problemele sale unice, iar unele stadii pot fi mai dificile decât altele. Conflictele dintre soţ şi soţie, cele dintre părinţi şi copii apar mai ales în anumite stadii.
În ședințele de psihoterapie de cuplu sau in terapia de familie, se vede cum relaţia conjugală se schimbă în timp: uneori cuplul creşte foarte mult, intimitatea menţinându-se sau sporind odată cu vârsta sa, alteori cuplul evoluează spre disoluţie. Această teorie poate fi apreciată ca fiind una din cele mai specifice, mai particulare. Deşi oferă o perspectivă limitată, ea este extrem de frecvent utilizată.
Bibliografie
Druţă, F., 1998, Psihosociologia familiei, Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică S.A.
Psiholog Cluj / Psihoterapeut Cluj –Napoca
Cabinet de psihologie Stela Neamt