Cu totii ne intrebam, ce este iubirea? Este ceva ce simtim, ori ceva de care avem nevoie precum apa sau aerul? Pana nu demult, psihologii se gandeau la iubire ca la o emotie mai intensa. Insa prin anii ’90, Arthur Aron a propus teoria ca iubirea este de fapt o nevoie primara, mai asemanatoare cu setea sau foamea, decat cu bucuria, placerea sau tristetea.
Helen Fisher preia aceasta ipoteza si considera ca iubirea este un sistem de motivatie primar si antic: avem nevoie de astfel de trairi si senzatii care sa ne motiveze sa stam suficient de mult langa o persoana si sa ii toleram „neajunsurile”, atat cat sa intemeiem o familie. Exista argumente solide pentru a considera iubirea o necesitate si nu doar o emotie trecatoare:
- Rezistenta in timp: Iubirea rezista luni, ani sau chiar toata viata, spre deosebire de o emotie care dureaza cateva ore sau zile.
- Focalizarea: Iubirea se concentreaza pe o singura persoana, in timp ce emotiile pot aparea intr-o gama larga de situatii.
- Lipsa unei mimici faciale unice: Spre deosebire de emotii, iubirea nu are o expresie faciala specifica.
- Controlul rational limitat: Iubirea este aproape imposibil de controlat rational, fiind mai apropiata de nevoile de foame sau sete.
Interesant este faptul ca nevoia de a iubi si de a fi iubit este uneori mai puternica decat nevoia sexuala. Cazurile de sinucidere legate de dezamagiri in dragoste sau singuratate sunt mult mai frecvente decat cele cauzate de nesatisfacerea nevoii de sex.
Iubirea imatura in viata de cuplu
In ceea ce priveste dragostea neconditionata, copilaria este unica etapa din viata noastra in care avem cu adevarat nevoie de ea, deoarece copiii depind total de ceilalti pentru a supravietui. Insa, a pretinde acest lucru la varsta adulta, in cadrul unei relatii de cuplu, este o asteptare nesanatoasa.
In iubirea imatura, indragostitii dependenti se infurie sau plang daca nu obtin iubire neconditionata de la partener. Acestia cauta in permanenta pe cineva care sa ii iubeasca „total”, iar cand o relatie se sfarseste, increderea in sine se prabuseste. Nu este sanatos sa asociem pierderea unei relatii cu autodevalorizarea sau pierderea stimei de sine.
Un paradox al iubirii imature este dorinta reala de iubire, concomitenta cu teama de apropiere. Aceasta poate avea la baza diverse temeri:
- Teama de a fi respins sau de suferinta.
- Teama de pierdere a controlului sau a propriului sine.
- Teama de bucurie, de frica faptului ca aceasta s-ar putea sfarsi.
Responsabilitatea sentimentelor celuilalt
O alta caracteristica a iubirii imature este regula nescrisa: „Tu ai grija de sentimentele mele si eu de ale tale”. In aceste conditii, se presupune gresit capacitatea de a „citi gandurile” partenerului si asumarea responsabilitatii pentru starea de bine a celuilalt.
O intrebare utila pentru procesul de dezvoltare personala si autocunoastere este: „Ce a determinat in noi o astfel de asumare?”. A tine cu adevarat la cineva inseamna mai degraba compasiune si realism: „Imi pasa de ceea ce simti si iti sunt alaturi, chiar daca nu am puterea de a-ti curma suferinta”.
Invatarea de a cere pareri celuilalt intr-o maniera clara si respectuoasa, urmand apoi sa ne asumam propriile hotarari, este un semn de maturitate emotionala. Cand aceste tipare devin coplesitoare, o interventie prin psihoterapie de cuplu poate ajuta la transformarea credintelor bazate pe teama in relatii bazate pe realism si respect.
Bibliografie
- Helen FISHER – “De ce el? De ce ea?” Editura: Humanitas, 2013.
- Helen Fisher – Why We Love: The Nature and Chemistry of Romantic Love.
