,, – Iarăşi plangeee ? Oare ce vrea ?!”
Instinctul de mamă şi cunoştinţele personale pe care le-am dobândit de-a lungul timpului despre copii sunt de multe ori insuficiente pentru a putea afirma că ŞTIM cum să ne creştem copiii! Pe de altă parte, dorinţa de a ne educa propriii copii încă de ,,mici’’ apare de multe ori prea devreme, astfel încât ne lăsăm bebeluşii să plângă, pentru că ,,trebuie să înveţe că nu totul li se cuvine’’ sau, de multe ori, cădem în capcana ,,nu ştiu’’ : NU ŞTIU ce vrea, NU ŞTIU ce are, NU ŞTIU ce să mai fac! CÂND să ne educăm copiii şi CUM să o facem cel mai bine depinde foarte mult de relaţia copil-părinte, relaţie care se conturează încă din perioada prenatală.
COMUNICAREA PRENATALĂ
Astfel, pentru a înţelege cum COMUNICĂM cu bebeluşul încă de timpuriu, trebuie să analizăm puţin şi dezvoltarea fizică a acestuia cât timp se află în pântecele mamei; menţionăm aici 3 stadii ale dezvoltării fătului: stadiul germinal, stadiul embrionar şi stadiul fetal, acestea urmand sa fie descries intocmai ca si in lucrarea lui H. Rudolph Schaffer, ,,Introducere in psihologia copilului’’. Primul stadiu durează 2 săptămâni –de la concepţie până la implantarea celulei-ou în peretele uterin- şi presupune divizarea celulelor care îşi vor asuma rolurile pe care le vor juca mai departe ca părţi ale corpului, formând organe, membre şi sisteme fiziologice. Al doilea stadiu se întinde pe o perioada de aproximativ 6 săptămâni, când embrionul are doar 2,5 cm, însă la nivelul înfăţişării acesta se află deja pe drumul recunoaşterii sale ca fiinţă umană. Trebuie subliniat faptul că acest stadiu în care se află organismul este foarte vulnerabil la efectele negative ale anumitor factori externi precum rubeola, fumatul, antibioticele, alcoolul sau alte substanţe care influenţează dezvoltarea fătului. De asemena, stadiul fetal durează 7 luni şi presupune practic creşterea rapidă a copilului, cu tot ceea ce ţine de dezvoltarea oaselor, a sistemului nervos, circulator, respirator sau a organelor senzoriale.
A fost necesar să menţionăm aceste stadii şi să le descriem într-o manieră foarte generală, tocmai pentru a ne organiza discuţia în jurul celui din urmă. Astfel, studiile arată că dezvoltarea sistemului auditiv care apare în stadiul fetal, permite bebeluşului să audă la început glasul mamei, iar mai apoi şi alte sunete uşor îndepărtate. Şi acum iată-ne în opoziţie cu ,,mitul’’ bine-cunoscut conform căruia mama este cea mai apropiată fiinţă de copilul sau, ea fiind singura care il poarta în pântece 9 luni şi tot singura care poate comunica cel mai eficient cu acesta, liniştindu-l ori de câte ori e nevoie. Ei bine, odată ce bebeluşul ajunge la finele stadiului fetal, acesta poate auzi sunete care vin şi din afara corpului mamei, de unde înţelegem faptul că poate la fel de bine să îşi audă şi tatăl, nu-i aşa? Cu toate acestea, se pare că mama este deseori singura care comunica cu bebeluşul în perioada prenatală, astfel încât atunci când acesta ajunge în mediul extern, cu siguranţă va recunoaşte doar vocea sa din noianul de stimuli auditivi şi vizuali care îl bombardează dintr-o dată. Tocmai de aceea ea este singura care îl calmează cel mai rapid atunci când plânge, chiar dacă nu face altceva decât să îi vorbească uşor, să îi cânte sau îi citească o poveste.
Aşadar, dragi tătici, puneţi-va în practică spiritul parental încă dinainte să va luaţi în braţe copilul! Micuţul va simte şi va aude, aşa că profitaţi de ,,mica sa abilitate’’ şi începeţi să îi citiţi câte o poveste, să îi cântaţi câte puţin sau chiar să îl mângâiaţi uşor spunându-i diferite vorbe dulci înainte de culcare. Acest lucru va va ajuta în comunicarea perinatală cu micuţul dumneavoastră care va va recunoaşte vocea şi se va simţi mult mai liniştit în acest mediu străin pentru el.
COMUNICAREA PERINATALĂ
Pentru că ştim cât de mult plâng bebeluşii şi cât de ,,enervanţi’’ pot fi uneori, trebuie să înţelegem de ce micuţii exploratori aleg să plângă atât de mult. Ei bine, plânsul acestora e absolut normal! De cele mai multe ori le este frică de o posibilă separare faţă de mama, motiv pentru care orice moment în care nu o zăresc prin preajma poate fi factorul declanşator al unei serii de plâns. De asemenea, tot Schaffer aminteste ca a ieşi din burtica mamei înseamnă a interacţiona cu o sumedenie de stimuli străini, care nu fac altceva decât să inducă spaima copilaşului, până când acesta se obişnuieşte cu ei prin aşa-zisa metodă a habituarii: care presupune prezentarea repetată a aceluiaşi stimul, până când micuţul nu îi mai acordă atât de multă atenţie, adică se obişnuieşte cu el. Totodată, tehnica preferinţei este o altă metodă prin care părinţii pot gestiona micile probleme ale adaptării bebeluşului la noul mediu. Astfel, acesta va tinde să prefere stimuli cunoscuţi cum ar fi vocea mamei pe care o recunoaşte de pe vremea când era în pântecele ei! Studiile confirmă faptul că bebeluşii au preferinţe vizuale bine conturate: mai mult pentru suprafeţele cu modele decât pentru cele simple, pentru obiecte solide decât pentru cele bidimensionale, pentru obiecte în mişcare decât pentru cele staţionare, pentru contururi cu contrast mare decât pentru cele cu contrast mic şi, în general, pentru stimuli simetrici decât asimetrici (H. Rudolph Schaffer, ,,Introducere in psihologia copilului’’).
Pentru o interacţiune cât mai bună între copii şi bebeluşi, psihologii recomandă:
– cititul poveştilor/povestirea şi mângâierea burţii de către AMBII părinţi în perioada prenatală
– ascultarea unor melodii relaxante (de pildă, muzică clasică) şi nu numai ! în perioada pre şi postnatală
– grija mamei faţă de sănătatea sa în perioada prenatală, dar şi postnatală (în vederea alăptării!)
– atenţie suplimentară faţă de preferinţele bebeluşului în perioada postnatală
– obişnuirea bebeluşului cu stimuli noi prin metoda habituarii
– încercarea părinţilor de a-i expune pe copilaşi la stimuli pe care i-au mai ,,întâlnit’’ în perioada prenatală (spre exemplu, o anumită melodie, vocea mamei, a tatălui etc.)
– utilizarea tipului de vorbire ,,motherese’’ (stil de vorbire caracteristic printr-o intonaţie exagerată, tonuri mai înalte şi multe ridicări şi coborâri ale vocii) care s-a demonstrat ştiinţific că îi sporeşte atenţia bebeluşului şi astfel uşurează învăţarea limbajului
Aşadar, menţionăm că este extrem de important să fiţi atenţi la plânsul copiilor dumneavoastră, în special cât timp sunt ,,bebeluşi’’, întrucât acesta este UNICUL mod prin care ei pot să va transmită că ,,ceva’’ nu este în regulă! Printre numeroasele motive ale plânsului se numără foamea, setea, somnul, durerea, dar, de cele mai multe ori, teama de abandon, care se fructifică tot mai mult până în jurul vârstei de 2 ani. De aceea va încurajăm să le acordaţi atenţie micuţilor, să comunicaţi cât mai mult posibil cu aceştia, şi să îi asiguraţi întotdeauna că sunt în siguranţă în preajma dumneavoastră! Nu definiţi plânsul precum o caracteristică a ,,răutăţii’’, astfel încât să îl pedepsiţi sau să îl ignoraţi, pentru că nu veţi face altceva decât să inhibaţi anumite trăiri ale micuţului care în viitor se vor manifesta in alt mod.
Şi nu uitaţi: copilul dumneavoastră nu este ,,rău’’ sau ,,cuminte’’, ,,educat’’ sau ,,needucat’’, ci pur şi simplu se află la o vârstă la care are nevoie de o interacţiune armonioasă cu cei din jurul sau, chiar dacă el la rândul lui nu le va putea răspunde prin cuvinte… Să ştiţi că întotdeauna o va face prin alte metode precum zambitul, îmbrăţişatul sau chiar gânguritul.
BIBLIOGRAFIE:
,,Introducere in psihologia copilului’’ – H. Rudolph Schaffer
,,Consiliera copiilor’’ – Kathryn Geldard, David Geldard, Rebecca Yin Foo
Articol scris de: Popa Hermina-Maria, studenta la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, U.B.B., Cluj-Napoca, profilul Psihologie, anul II , Inscrisa in program de internship, in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Stela Neamt.
Psiholog Cluj – Stela Neamt