Se delimitează o clasificare clasică în coping centrat pe problemă şi coping centrat pe emoţie.
Prima variantă, numită şi coping direct, este direcţionată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situaţiei stresante. Ea ar cuprinde, în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stresor.
Cea de-a doua (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face faţă stresului, şi cuprinde inclusiv modalităţi paleative sau de autoânşelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stresor este adesea amânată “sine die” sau chiar nu are loc.
Alţi autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă, în esenţă multifactorială. Spre exemplu, unii specialisti in psihologie care il descriu ca fiind determinat de 8 factori (catharsis, suport social, acceptare, acţiune directă, distragere, redefinirea situaţiei, relaxare, sentimente religioase), şi înşişi Folkman şi Lazarus procedează, în (1987), la o diversificare a structurii copingului (8 factori : confruntare, distanţare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilităţii, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă).
Revenind la clasificarea iniţială, să remarcăm inter-relaţia între cele două tipuri de coping, ele susţinându-se şi potenţându-se reciproc: copingul centrat pe emoţie crează condiţiile pentru soluţionarea în condiţii mai bune a problemei (tensiunea ergică scade), iar copingul centrat pe problemă reduce distresul emoţional, printr-o evaluare mai realistă, decentrată de sentimentul neputinţei.
Lazarus, face distincţia între coping centrat pe roblemă şi coping centrat pe emoţie, ambele forme de coping fiind adaptative. Răspunsurile la evenimentele stresante pot fi reglementate prin utilizarea strategiilor de coping cognitiv.
Un instrument relativ nou, Cognitive Emotion Regulation Questionnaire, CERQ; (Garnefski et al., 2006), a fost dezvoltat pentru a evalua copingul cognitiv asociat cu reglarea emoţională.
CREC are 36 de puncte , în total, şi constă în nouă subscări:
– Auto-culpabilizare – se referă la gândurile prin care subiectul îşi asumă vina faptelor experimentate.
– Învinuirea celorlalţi – se referă la gândurile prin care subiectul atribuie vina, faptelor experimentate, pe mediu sau pe altă persoană.
– Disecarea – se referă la situaţia în care subiectul se gândeşte la sentimente şi gânduri asociate cu evenimentul negativ.
– Exagerarea catastrofică – se referă la gândurile prin care subiectul se lasă copleşit de teroarea a ceea ce a trăit.
– Punerea în perspectivă – se referă la gânduri ce reduc importanţa evenimentului.
– Reorientare pozitivă – se referă la gânduri despre experienţe pozitive în loc să se concentreze pe evenimentele actuale.
– Reconsiderare pozitivă – se referă la gândurile prin care subiectul dă un înţeles pozitiv evenimentului, în termeni de maturizare personală.
– Acceptarea – se referă la gândurile prin care te împaci cu ideea a ceea ce s-a întâmplat.
– Planificarea – se referă la gânduri despre ce paşi trebuie făcuţi şi cum să faci faţă evenimentului negativ.
Autorii prezintă formele copingului cognitiv: autoblamare, învinuirea celorlalţi, ruminaţia (disecarea) şi catastrofarea, ca pe mecanisme dezadaptative de coping şi reglare emoţională, iar reorientare pozitivă, reconsiderare pozitivă, acceptare, planificare ca pe forme adaptative de reglare emoţională.
Bibliografie:
Garnefski N., Kraaij .V (2006), Cognitive emotion regulation questionnaire development
of a short 18-item version (CERQ-short), Personality and Individual Differences 41 (2006) 1045–1053
Lazarus, R.S., Folkman, S. (1987) “Transactional Theory and Research on emotions and coping”, European Journal of Personality, 1, 141-169.
Psiholog / Psihoterapeut Cluj – Stela Neamt