Mecanisme de coping

Conceptul de coping a început să capete o valoare tot mai mare în cercetările legate de stres, la sfârşitul anilor ’70. Lazarus spunea că este mai important să punem accentul mai mult pe coping în explicarea relaţiei dintre persoană şi mediu decât pe stres.
Copingul desemnează un “efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale” (Lazarus şi Folkman, 1984).

Analiza acestei definiţii pune în evidenţă o caracteristică esenţială: copingul este ilustrarea faptului că stresul emerge numai din relaţia dintre subiect şi situaţie, fiind de neconceput în afara triadei acţiune-cogniţie–comportament dezadaptativ.
Definiţia de mai sus este oarecum restrictivă, în raport cu noţiunea mai largă de “strategii adaptative”, care ar include şi mecanismele defensive de sorginte inconştientă, nesupuse controlului voluntar.

Percepute din afară uneori ca mecanisme de “autoînşelare”, tehnicile de coping de acest tip sunt frecvent întâlnite în clinică. Supra-estimarea şanselor de vindecare şi minimalizarea simptomelor ce anunţă un prognostic prost (ex. scăderea accentuată în greutate la un bolnav neoplazic, etc.) sau optimismul nejustificat, denumit generic “iluzii pozitive” ar avea o certă contribuţie modulatoare în relaţia cu stresul produs de boală.

Nu de puţine ori, un şir de evaluări/distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluări ce nu se mai adresează situaţiei iniţiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav. Acest fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice, şi explică depărtarea tot mai accentuată de realitate a acestor pacienţi (ex. mecanisme defensive de tip proiectiv, aplicate neselectiv, mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic, ca cel paranoid), îl întâlnim însă şi în diverse boli somatice, cu impact psihologic real, situaţie în care se poate ajunge la hipocompli-anţă şi agravarea prognosticului iniţial.

În practica psihologică, chiar şi aplicarea exclusivă şi neselectivă a unei singure tehnici adaptative, duce în mod inevitabil la dezadaptare şi rupere de realitate. Atribute esenţiale ale mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă l-ar reprezenta aşadar flexibilitatea şi adecvarea. Orientarea spre scop a mecanismelor de coping nu trebuie să prevaleze în principiu asupra flexibilităţii.

Bibliografie
Lazarus, R.S., Folkman, S. (1984) “Stress, Appraisal and Coping”, Springer Publishing Company, New York.

Psiholog / Psihoterapeut Cluj – Stela Neamt