Relaţia psihoterapeutică – in cazul persoanelor diagnosticate cu Tulburare de Personalitate Paranoida
Odată ce psihologul, isi ia angajamentul să lucreze cu persoanele diagnosticate cu Tulburarea de personalitate paranoidă trebuie să fie conştient de dificultăţile suplimentare pe care le presupune psihoterapia cu astfel de pacienţi. Unul dintre aspectele dificile asupra căruia trebuie să acordăm o atenţie deosebită este relaţia terapeutică, deoarece la majoritatea persoanelor cu Tulburarea de personalitate paranoidă, relaţia terapeutică este mai problematică decât în cazul altor tulburări de pe axa I precum tulburărilor anxioase sau depresia. In cazul unor tulburări acute, necomplicate, rolul psihoterapeutului este unul activ, el ştie care ar fi strategiile care l-ar putea ajuta pe pacient să-şi reducă simptomatologia, acesta acceptând acest ghidaj al terapeutului, fără a considera exagerată atitudinea de autoritate a psihologului.
In ceea ce priveşte încrederea pacientului în psiholog aceasta se instalează fără dificultate, fără îngrijorări şi dubii exagerate cu privire la acceptarea sau respingerea terapeutului. Insă când avem de-a face cu pacienţi cu TP responsabilitatea şi eforturile depuse de psiholog în încercarea de a sparge rezistenţele pacientului, de a trece de bariera pe care acesta o plasează între ei sunt considerabil mai accentuate.
Astfel că, analizând criteriile de diagnostic pentru TPP putem observa că aceşti indivizi sunt caracterizaţi printr-un stil cognitiv bazat pe neîncredere şi suspiciozitate pervasivă faţă de alţii, intenţiile acestora fiind interpretate ca răuvoitoare, stil ce va îngreuna deci stabilirea unei relaţii psihoterapeutice şi uneori va duce chiar şi la abandonul, renunţarea la psihoterapie.
O modalitate prin care putem reduce nivelul de distres şi tensiunea resimţătă de pacient pe parcursul primelor şedinţe ar fi: încercarea de a focaliza iniţial atenţia pe aspecte mai puţin sensibile pentru pacient sau încercând să ne referim la „ cum anumiţi oameni” experienţiază şi reacţionează la situaţii cu care se presupune sau reiese că şi pacientul s-a confruntat.
O altă modalitate de a facilita, pe cât posibil, câştigarea încrederii pacientului, propusă în literatura de specialitate si anume ca psihologul sa ii oferi pacientului un mai mare grad de control decât este practic recomandat în psihoterapie, spre exemplu asupra conţinutului şedinţei de terapie sau asupra ordinii listei de probleme; acest lucru trebuie însă făcut cu mare tact şi precauţie pentru a avea scopul pe care se presupune că ar trbui să-l aibă – acela de a uşura dezvoltarea unei relaţii colaborative, pacientul cu TPP simţindu-se astfel mai puţin constrâns, mai puţin controlat, căpătând astfel, încet încet încredere în terapeut (Beck, Freeman et al., 1990; Sperry, 2003).
Odată cu înaintarea în psihoterapie, atenţia psihlogului trebuie focalizată pe scopuri mai specifice, accentul căzând acum pe creşterea autoeficacităţii mai înainte de toate, apoi modificarea cogniţiilor iraţionale, a schemelor rigide şi a patternurilor comportamentale disfuncţionale. De asemenea, este necesar să lucrăm cu aceşti pacienţi asupra conştientizării existenţei şi a unui alt punct de vedere decât cel pe care îl are el asupra situaţiilor cu care se confruntă, să îi dezvoltăm abilităţile asertive, pentru că, să nu uităm, tulburările de personalitate sunt practic tulburări de relaţionare socială.
Trainingurile menite să dezvolte şi să optimizeze abilităţile sociale, procesarea informaţională nebiasată ale pacientului au fost descrise şi susţinute de către Turkat şi Maisto (1985, 1990 în Sperry, 2003). Tehnicile propuse de aceştia sunt concepute ca şi un training de dezvoltare a abilităţilor sociale în care se utilizează „instructional role – playing”, videotape feedback care îl vor ajuta pe pacient să îşi comute şi să acorde atenţia şi asupra altor stimuli sociali, să interpreteze aceşti stimuli din mediu mai acurat, să se analizeze pe sine însuşi şi comportamentul propriu şi nu doar al celor din jur, să înveţe să ceară şi să primească feedback într-o manieră nondefensivă şi să îl accepte într-o manieră constructivă şi să nu îl perceapă ca fiind un atac la persoana lui.
Cabinet Psihologic – Stela Neamt
Bibliografie
Beck, A., Freeman, A., Davis, D., & associates (2004). Cognitive Therapy of Personality Disorder, (2nd edition). New York: The Guilford Press.
Bodner, E. & Mikulincer, M. (1998), Learned Helplessness and the Occurence of depressive –like and paranoid – like responses : The role of attentional focus, Journal of Personality and Social Psychology,Vol 74, Nr.4, 1010-1023
Dimaggio, G., Catania, D., Salvatore, G., Carcione, A., Nicolo, G. (2006), Psychotherapy of paranoid personality disorder from the perspective of dialogical self theory, Counselling Psychology Quarterly
Klonsky, E.D., Oltmanns, E.T., Turkheimer,E., Fiedler, E.T. (2000), Recollections of conflict with parents and family support in the personality disorders, Journal of Personality Disorders, 14
Millon, T., Grossman, S., Millon, C., Meagher, S., & Ramnath, R. (2004). Personality disorders in modern life (2nd edition). Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, In
Verheul, R. & Herbrink, M. (2007). The efficacy of various modalities of psychotherapy for personality disorders: A