Intr-una din zile, in timp ce ma aflam la cabinetul de psihologie, sedintele de psihoterapie mi-au fost intrerupte, de apelul repetat al reprezentantilor media din Cluj-Napoca, in legatura cu un presupus caz, de abuz sexual asupra unei fetite, care s-ar fi intamplat in timp ce fetita se afla la scoala. Era necesara, opinia psihologului cu privire la, ce anume ar trebui sa fie atenti parintii in cazuri de genul.
In calitate de psiholog clinician / psihoterapeut, am decis sa ma aplec, asupra problemei.
Această temă a avut în societate ca şi în ştiinţă o istorie foarte agitată. Un exemplu clasic este vechea temă freudiană conform căreia pacientele, care manifestă ulterior aşa-zisele simptome “isterice” ar fi fost abuzate sexual în copilăria lor. Această comunicare a declanşat în societatea vieneză de psihiatrie un curent de indignare. În comunicare la această societate, într-o şedinţă sub conducerea cercetătorului vieţii sexuale von Krafft-Ebing, Freud a întâmpinat o “tăcere de gheaţă”, aşa cum ia scris prietenului său Wilhelm Fliess; (1900).
Din relatarile psihologilor, precum si asa cum se arata in studiile psihologice si astăzi mulţi oameni reacţionează extrem de iraţional la această temă tabu. De aici ne putem face o idee despre dificultăţile de înţelegere de care s-a lovit Freud. Cel puţin prima sa teză, că toate tulburările isterice se originează în seducţii sexuale sau abuzuri în copilărie, a fost prea generală. Multe alte traume şi conflicte din copilărie, care nu au fost cercetate până acum, pot să provoace tulburări isteriforme. Pe de altă parte diferite traume psihologice pot să evoce tablouri clinice asemănătoare. Mecanismul de formare a tulburărilor nevrotice este în general mai complex şi nu poate fi pus numai pe seama traumelor. Freud şi-a revăzut vederile etiologice generalizatoare, desigur pe bună dreptate, în modul pe care îl cunoaştem astăzi.
Epidemiologie. Cele mai multe dintre cercetările psihologice asupra incidenţei se folosesc de o metodică retrospectivă. Adulţii au fost întrebaţi adesea la scară naţională, despre experienţele lor din copilărie; (G. Fischer, P. Riedesser, 1998). Autorii vorbesc despre studiile care au fost realizate predominant în SUA şi câteva ţări occidentale şi concordă mai ales într-o privinţă, anume că cca 30% dintre femei şi 10% dintre bărbaţi raportează contacte sexuale nedorite înainte de 18 ani. La baza acestei întrebări se află cea mai largă definiţie a abuzului sexual în copilărie şi adolescenţă, în care sunt cuprinse toate variantele de contact sexual, atacuri atât familiale cât şi extrafamiliale.
Făptaşii sunt predominant de sex masculin. În timp ce atunci domnea ideea că procentul de atacatori de sex feminin este extrem de mic, 1% , noile întrebări directe ajung la 10% participare feminină la abuzul sexual (o trecere în revistă la Heyne, 1994). Toate cercetările psihologice în care a fost relevat acest criteriu au găsit persoane care au relatat despre experienţele de abuz sexual în copilărie în cadrul unor probleme de sănătate apărute ulterior în viaţă.
Ca relaţie abuzivă cu copilul putem desemna, dimpotrivă, modalităţi comportamentale ale figurilor de legătură care nu sunt determinate în primul rând de trebuinţele de dezvoltare ale copilului, ci servesc în mod primar satisfacerii trebuinţelor adultului. Acesta este cazul abuzului sexual, ca şi al maltratării agresive şi neglijării copiilor. La toate aceste forme de abuz şi de maltratare, apare pe lângă o proeminenţă egoistă a trebuinţelor adultului, şi o componentă mai mult sau mai puţin pronunţată de respingere a copilului. Practica psihologica arata ca, cea mai frecventă formă de abuz emoţional al copilului este în acelaşi timp cel mai greu de demonstrat (G. Fischer, P. Riedesser, 1998).
Un exemplu, psihologii/psihoterapeutii se confrunta pe parcursul sedintelor de psihoterapie, cu urmatorul aspect: în cazul abuzului sexual al copiilor, copilul nu îndrăzneşte să vorbească despre întâmplarea ruşinoasă pe care a trăit-o cu un părinte, sau profesor,etc., cu care are de altfel o relaţie pozitivă, astfel că el rămâne singur cu experienţă sa. Motivele acestei dificultăţi de comunicare pot să fie foarte diferite la diferiţi indivizi. În aceste cazuri pentru elaborarea traumei este hotărâtor totuşi faptul că în situaţia concretă nu a fost posibilă nici o susţinere. Factorii de risc menţionaţi intervin ca suprasarcină în “profilul traumatic” al unui subiect. Ei vor deveni factori de împovărare dacă nu pot să fie eliberaţi de resurse protectoare, respectiv, corectoare. Astfel ca, este extrem de importanta interventia de specialitate si anume sa se apeleze la evaluare psihologica si la sedinte de psihoterapie.