Reacţiile asupra psihoterapiei, pornesc în mod fundamental de la măsura în care îi poate sta la dispoziţie celui care, ajută câmpul înconjurător de rudenie şi vecinătate (inclusiv gradiniţă şi şcoală). Dacă, la fel ca în → traumele de relaţie, părinţii sunt ei înşişi persoanele traumatogene şi ei sunt la rândul lor traumatizaţi, respectiv, au venit pe lume în condiţii de exemplu, ale unei catastrofe naturale sau în război, atunci trebuie să fie construit mai întâi un câmp înconjurător de ajutor, de încredere.
Psihologului, ii revine sarcina terapeutică, care constă într-un proces psihologic adesea îndelungat în care copilului îi devine posibil să elaboreze şi să integreze experienţa psihotraumatică invazivă, proces în care nu este fixat nici un pas de dezvoltare, ci pot să fie dominate sarcinile de dezvoltare specifice fazelor. Psihoterapia trebuie mai ales să contribuie la susţinerea mecanismelor de elaborare tipice vârstei copiilor. O simplă “confruntare cu realitatea” este mai degrabă nocivă. Mai mult, copilul trebuie să fie ajutat “să integreze noi modele ale lumii” (Horowitz şi Zilberg, 1983), adică trebuie să se realizeze o integrare în modelul lumii specific copilăresc.
O funcţie importantă are aici “jocul terapeutic”, în care copii retrăiesc încă o dată experienţa traumatică în cantităţi autodozate şi caută ieşiri în viaţa lor fantasmatică. Ei exprimă astfel adesea o serie de “fantezii de intervenţie” (Pynoos şi Nader, 1993). Acestea modifică, de exemplu, evenimentele care preced trauma, întrerup desfăşurarea acţiunii psihotraumatice, anulează sfârşitul mortal sau leziunile. În jocul posttraumatic pot să fie probate strategiile traumacompensatorii, care intră în schemele traumacompensatorii şi structurează câmpul de prezentare minim controlat. Pentru aceasta, psihologul in cadrul sedintelor de psihoterapie trebuie să ofere un cadru sigur, protector în care se poate desfăşura fantezia creatoare a copiilor. Psihoterapeutul sau psihologul trebuie să susţină soluţiile creative specifice vârstei care sunt potrivite pentru ai reda copilului sentimentul de control asupra lumii sale înconjurătoate şi încrederea în lumea adulţilor. Pentru a micşora sau chiar a împiedica abuzul între identitatea pretraumatică şi cea posttraumatică, psihoterapia trebuie să se lege de experienţele pretraumatice pozitive (de relaţie) ale copilului.
Schema de bază a → psihoterapiei traumei la copii, (G. Fischer; P. Riedesser,1998), ţine cont de următoarele trei dimensiuni:
1. modalităţi de producere care trebuie să rezulte din situaţia traumatică trăită, seduceri, neglijare din partea părinţilor, maltratare sau abuz sexual si alte aspecte la care psihologul/psihoterapeutul trebuie sa fie atent in procesul de conceptualizare a cazului. Consecinţele traumatizării intrafamiliale pentru construcţia reprezentărilor infantile de sine de obiect pot să fie combătute prin învăţarea diferenţierii sociale şi oferirea de experienţe relaţionale psihoterapeutice corectoare.
2. Modalităţi de procedură care rezultă din stadiul de dezvoltare şi sarcinile de dezvoltare ale copilului traumatizat. Strategia terapeutică trebuie să se ataşeze în special resurselor şi forţelor copilului şi să le mobilizeze şi să le folosească pe acestea spre elaborarea experienţei traumatice.
3. Utilizarea şi mobilizarea resurselor câmpului social, în caz contrar construirea unui mediu social susţinător.
La dezvoltarea planului de psihoterapie, trebuie să fie coroborate cu grijă aceste trei dimensiuni. Pe langa acestea, psihologul, trebuie sa asigure un mediu calm si securizant pe durata tuturor sedintelor de psihoterapie.