Reactiile asupra psihoterapiei pornesc in mod fundamental de la masura in care ii poate sta la dispozitie celui care ajuta campul inconjurator de rudenie si vecinatate, incluzand aici gradinita si scoala. Daca, la fel ca in traumele de relatie, parintii sunt ei insisi persoanele traumatogene si sunt, la randul lor, traumatizati (de exemplu, au venit pe lume in conditii de catastrofa naturala sau razboi), atunci trebuie sa fie construit mai intai un camp inconjurator de ajutor si incredere.
Psihoterapia traumei in cazul minorilor necesita o abordare extrem de delicata, unde siguranta mediului extern este premisa oricarei vindecari interne. Copilul trebuie sa se simta protejat inainte de a putea incepe procesul de explorare a ranilor sale.
Procesul terapeutic si integrarea traumei
Psihologului ii revine sarcina terapeutica de a ghida un proces psihologic adesea indelungat, in care copilului ii devine posibil sa elaboreze si sa integreze experienta psihotraumatica invaziva. In acest parcurs, nu este fixat niciun pas de dezvoltare rigid, ci se urmareste dominarea sarcinilor de dezvoltare specifice fiecarei faze cronologice. Psihoterapia trebuie, mai ales, sa contribuie la sustinerea mecanismelor de elaborare tipice varstei.
O simpla “confruntare cu realitatea” este mai degraba nociva in cazul celor mici. Mai mult, copilul trebuie sa fie ajutat sa integreze noi modele ale lumii, adaptate mentalitatii infantile. Acest lucru implica o reconstructie a increderii in mediul inconjurator si in propria persoana, proces vital pentru o dezvoltarea copilului armonioasa.
Rolul vital al jocului terapeutic
O functie centrala in acest proces o are “jocul terapeutic”. In cadrul acestuia, copiii retraiesc experienta traumatica in cantitati autodozate si cauta iesiri prin viata lor fantasmatica. Ei exprima adesea „fantezii de interventie”, modificand simbolic evenimentele care preced trauma sau anuland sfarsitul tragic.
In jocul posttraumatic pot fi probate strategii de compensare care structureaza un camp de prezentare minim controlat. Psihologul trebuie sa ofere un cadru sigur si protector in care fantezia creatoare sa se poata desfasura fara cenzura. Sustinerea solutiilor creative reda copilului sentimentul de control asupra lumii sale si, foarte important, ii reconstruieste increderea in lumea adultilor.
Cele trei dimensiuni ale interventiei
Schema de baza a psihoterapiei traumei la copii (conform G. Fischer si P. Riedesser, 1998) tine cont de trei dimensiuni fundamentale care trebuie coroborate cu grija:
- Modalitati de producere: Acestea rezulta din situatia traumatica traita (seduceri, neglijare parentala, maltratare sau abuz sexual). Psihoterapeutul trebuie sa conceptualizeze cazul acordand atentie consecintelor traumatizarii intrafamiliale asupra reprezentarilor infantile de sine.
- Stadiul de dezvoltare: Strategia terapeutica trebuie sa se ataseze resurselor si fortelor actuale ale copilului, mobilizandu-le spre elaborarea traumei. Fiecare etapa de autocunoastere incipienta a copilului este folosita ca un pilon de rezilienta.
- Resursele campului social: Mobilizarea sprijinului extern sau, in absenta acestuia, construirea unui mediu social sustinator care sa previna re-traumatizarea.
Asigurarea unui mediu calm si securizant pe durata tuturor sedintelor este nenegociabila. Vindecarea unui abuz infantil nu se face prin fortare, ci prin rabdare si prezenta constanta. Daca esti in cautarea unui specialist care sa gestioneze astfel de dinamici complexe, un psiholog cu experienta in trauma minorilor poate oferi instrumentele necesare pentru ca cel mic sa isi recapete copilaria.
Bibliografie
- Fischer, G.; Riedesser, P. (1998) – Traumatologie psihica.
- Horowitz, M. J.; Zilberg, N. (1983) – Regressive modes of defense.
