Pentru multi copii, moartea nu este doar un concept abstract, ci este adesea asociata cu un sentiment profund de abandon. In mintea lor magica, parintele decedat i-a parasit pentru ca „nu i-a iubit destul” sau pentru ca ei „nu au fost indeajuns de buni”. Aceste asocieri dureroase pot duce la dezvoltarea unei stari de anxietate la copii, legata de posibila pierdere a celuilalt parinte, singura lor ancora ramasa. Intelegerea acestor mecanisme este esentiala pentru procesul de autocunoastere al adultului care ghideaza copilul prin suferinta.
Nevoile fundamentale ale copilului in doliu
Studiile efectuate pe aceasta tema au evidentiat cateva nevoi critice pe care le au copiii aflati in proces de doliu:
- Au nevoie sa stie, mai presus de orice, ca se va avea grija de ei in continuare.
- Trebuie sa li se confirme clar ca nu au cauzat ei moartea persoanei dragi.
- Au nevoie sa se simta implicati si importanti in cadrul familiei.
- Necesita mentinerea unei activitati de rutina pentru a pastra un sentiment de control.
- Au nevoie de cineva sincer care sa le raspunda la intrebarile, uneori repetitive, despre moarte.
Satisfacerea acestor nevoi este extrem de dificila pentru parintele supravietuitor, deoarece acesta trece prin propriul proces de doliu. Este dureros sa vorbesti despre partenerul pierdut, iar parintele are adesea tendinta de a ascunde adevarul pentru a-l „proteja” pe cel mic. Uneori, daca adultul se afla in negare, poate fi deranjat de exprimarea durerii copilului, transferand asupra acestuia propriile mecanisme de reprimare.
Reechilibrarea sistemului familial si riscul parentificarii
In momentul in care un membru al familiei dispare, sistemul incearca in mod natural sa se reechilibreze prin redistribuirea responsabilitatilor. Riscul major care apare aici este „parentificarea copilului”. Aceasta forțeaza maturizarea precoce, un exemplu fiind investirea unui baiat de 10 ani ca fiind „barbatul casei”. Acest fenomen, intalnit si in cazul familiilor care divorteaza, poate lasa urme adanci in dezvoltarea emotionala.
Diferentele intre doliul la adulti si la copii
Copiii trec prin acelasi proces de doliu ca si adultii, experimentand aceleasi emotii, insa manifestarile lor pot fi inselatoare. Desi initial pot sa nu arate o durere intensa, procesul lor de doliu dureaza, de obicei, mult mai mult timp. Caracteristica lor principala este trecerea brusca de la tristete profunda la entuziasm sau joaca, ceea ce ii poate face pe adulti sa creada eronat ca cel mic „nu sufera”.
Pe masura ce cresc si isi dezvolta capacitatea cognitiva, copiii reiau analiza mortii, completand-o cu noi semnificatii. Cu cat un copil este mai mic la momentul pierderii, cu atat procesul este mai indelungat, intrebarile revenind chiar si dupa multi ani.
Impactul pe termen lung si importanta interventiei
Pierderile nerezolvate din copilarie pot avea efecte pana la varsta adulta. Exista parinti care, ajunsi la varsta la care si-au pierdut propriul parinte, retraiesc trauma si devin excesiv de grijulii sau ostili cu propriii copii, incercand sa „pregateasca” momentul despartirii pe care ei nu l-au putut procesa la timp.
Consilierea psihologica joaca un rol vital atat in doliul normal, cat si in cel complicat. In primul caz, specialistul faciliteaza procesul natural, iar in cazul doliului complicat, obiectivele sunt rezolvarea conflictelor de separare si deblocarea emotiilor reprimate. Aspectele legate de trauma traita de un copil supus pierderii sunt puternice si pot influenta intreaga viata de adult daca nu sunt adresate corect. Daca treci printr-o astfel de situatie, sustinerea unui psiholog poate oferi mediul securizant necesar pentru ca atat parintele, cat si copilul sa gaseasca calea spre vindecare.
Bibliografie
- Worden, J. W. (1996). Children and Grief: When a Parent Dies
- Kubler-Ross, E. (1969). On Death and Dying
