Psihotraumatologia, cercetarea şi tratamentul leziunilor sufleteşti şi consecinţelor acestora are cu siguranţă un scop psihoterapeutic asemănător cu chirurgia traumatologică. Este însă plin de semnificaţie faptul că o asemenea disciplină nu s-a dezvoltat decât acum, deci cu mult mai târziu decât a început să se formeze ştiinţa despre rănile somatice. Oare oamenii şi-au neglijat până acum rănile sufleteşti, poate tocmai pentru că, spre deosebire de cele trupeşti ele sunt invizibile?
Leziunile psihice ca urmare a catastrofelor, pierderilor sau rănirilor sunt manifestări atât de spectaculoase, încât nu au scăpat niciodată atenţiei oamenilor. Istoria naturală (natural history) a psihotraumatologiei cuprinde numeroase indicii conform cărora din cele mai vechi timpuri oamenii dispuneau de cunostinţe şi de practice pentru alinarea trăirilor traumatice. Wilson (1989) descrie la diferite popoare ritualuri care erau menite să îndeplinească acest rol.
În cercetarea acestei natural history intervin următoarele întrebări: Cum au abordat oamenii traumatizarea psihică, în istoria lor şi comparând culturile unele cu altele? Cum au încercat ei să descrie fenomenul şi consecinţele sale şi ce măsuri naturale “intuitive” au dezvoltat împotriva traumelor psihologice. Enunţurile ştiinţifice se deosebesc de aceste încercări intuitive prin reflecţie conştientă, încercări de clasificare şi cercetare sistematică. Nici istoria naturală a psihotraumatologiei şi nici istoria ei ştiinţifică nu pot fi înţelese izolat. Ele trebuie să fie cercetate şi în contextul evenimentelor cruciale din istoria socială.
Într-o primă definiţie de lucru, am putea înţelege trauma psihologica sub forma unei leziuni sufleteşti (de la cuvântul grec trauma − rană). După cum diferite sisteme somatice ale omului pot fi depăşite în ceea ce priveşte capacitatea lor de rezistenţă, la fel sistemul nostru psihoc poate fi depăşit în capacităţile sale de apărare prin atingeri punctuale sau de durată şi în final poate fi traumatizat/rănit. Despre ceea ce se întâmplă atunci când o astfel de leziune a avut loc, sau despre ceea ce ar trebui să se întâmple pentru vindecare vorbeşte o traumatologie psihologică sau psihosomatică, ca teorie a structurii, desfăşurării şi posibilităţilor de tratare a leziunilor psihice/sufleteşti şi urmărilor acestora.
Analogia dintre leziunile psihologice/sufleteşti şi cele somatice este exprimată în unele feluri de a vorbi, atunci când spunem “aceasta m-a rănit foarte rău” sau “afectat”. Aici sunt comparate şi asemănate în mod imagistic/metaforic leziunile sufleteşti şi cele corporale. “Chestia asta m-a pus la pământ, m-a rupt în bucăţi” sau cineva care se simte “rănit”. Metaforele pun în evidenţă faptul că noi interpretăm leziunile psihice (sufleteşti) pornind de la trăirile corporale, că, aşa cum a formulat Freud, S, (1962), eul-corp este şi nucleul corpului psihic, centrul trăirilor psihologice (sufleteşti).
Există şi o a doua grupă de expresii, care face analogia între leziunile corporale şi cele psihice (sufleteşti)., cum ar fi “Timpul vindecă toate rănile”. Aici rănile somatice şi cele psihologice (sufleteşti) sunt echivalate. Din desfăşurarea rănilor îmbolnăvirilor corporale ştim că procesele de vindecare au nevoie de timp. Dar şi contrariul este adevărat: timpul sigur nu vindecă toate rănile, nici cele corporale şi nici cele psihologice (sufleteşti). Poate că organismul şi-a dezvoltat propiile sale strategii de vindecare, care funcţionează la fel corporal ca şi cel psihologic. Probabil că ar trebui să studiem leziunile sufleteşti şi mecanismele de vindecare a rănilor cu aceeaşi atenţie cu care le studiem pe cele corporale. Vom învăţa astfel să deosebim între diferite “ţesuturi sufleteşti” psihice lezate, să înţelegem procese psihologice cum sunt travaliul de doliu şi diferite mecanisme de apărare şi de luptă ca încercări de autovindecare a sistemului psihic şi putem susţine cu scop aceste procese, respectiv, putem recunoaşte la timp şi împiedica dezvoltări eronate. Traumatologia psihică întâmpină sarcini care nu sunt mai mici decât în traumatologia şi patologia somatică.
Riedesser, P., Wolff, G. (1985): Erterliches Schulderleben bei Erkrankungen ihrer Kinder. Monatsschrift Kinderheilcunde 133