Psihotraumatologia, disciplina care se ocupa cu cercetarea si tratamentul leziunilor sufletesti, are un scop terapeutic foarte asemanator cu cel al chirurgiei traumatologice. Este insa plin de semnificatie faptul ca o astfel de stiinta s-a dezvoltat mult mai tarziu decat cea dedicata ranilor somatice. Oare oamenii si-au neglijat pana acum ranile sufletesti doar pentru ca, spre deosebire de cele trupesti, ele sunt invizibile? Aceasta intrebare deschide un drum fascinant spre autocunoastere si intelegerea profunzimii psihicului uman.
Leziunile psihice aparute ca urmare a catastrofelor, pierderilor sau ranirilor sunt manifestari atat de spectaculoase, incat nu au scapat niciodata atentiei oamenilor. Istoria naturala a psihotraumatologiei cuprinde numeroase indicii conform carora, din cele mai vechi timpuri, comunitatile dispuneau de cunostinte si practici pentru alinarea trairilor traumatice. Ritualurile descrise de cercetatori la diferite popoare aveau tocmai acest rol de a integra trauma intr-un context social si spiritual.
Analogia dintre ranile corpului si cele ale sufletului
Intr-o definitie de lucru, putem intelege trauma psihologica sub forma unei leziuni sufletesti (provenind din cuvantul grec trauma − rana). La fel cum sistemele somatice pot fi depasite in rezistenta lor, si sistemul nostru psihic poate fi traumatizat prin atingeri punctuale sau de durata. Despre ceea ce se intampla dupa o astfel de leziune vorbeste traumatologia psihologica, oferind teorii despre structura si posibilitatile de tratament.
Interesant este modul in care limbajul nostru cotidian reflecta aceasta realitate prin metafore corporale:
- „Aceasta m-a ranit foarte rau”;
- „M-a pus la pamant”;
- „M-a rupt in bucati”.
Aceste expresii pun in evidenta faptul ca noi interpretam leziunile psihice pornind de la trairile corporale. Asa cum a formulat Freud, eul-corp este nucleul corpului psihic si centrul tuturor trairilor noastre. Aceasta echivalenta ne ajuta sa vizualizam suferinta si sa o tratam cu aceeasi seriozitate cu care am trata o fractura.
Mitul timpului care vindeca tot
Exista o a doua grupa de expresii care face analogia intre vindecarea somatica si cea psihica, cea mai cunoscuta fiind: „Timpul vindeca toate rănile”. Desi stim ca procesele de vindecare au nevoie de timp, adevarul este ca timpul singur nu vindeca toate ranile, nici pe cele corporale si nici pe cele psihologice. Organismul si-a dezvoltat propriile strategii de vindecare care functioneaza in ambele planuri, dar uneori acestea au nevoie de sustinere externa.
Daca am studia leziunile sufletesti cu aceeasi atentie cu care le studiem pe cele corporale, am invata sa deosebim intre diferite „tesuturi sufletesti” lezate. Am intelege mai bine procese precum travaliul de doliu sau mecanismele de aparare ca fiind incercari de autovindecare ale sistemului psihic. Recunoscand aceste procese, putem impiedica dezvoltari eronate si putem sustine vindecarea prin psihoterapie.
Provocarile moderne in tratarea traumei
In prezent, traumatologia psihica intampina sarcini cel putin la fel de complexe ca patologia somatica. Integrarea noilor modele despre lume dupa un eveniment traumatizant este un proces delicat care necesita un mediu securizant. Nu este suficient sa „asteptam sa treca”, ci este necesara o interventie constienta pentru a procesa trauma si a o integra in istoria personala.
Vindecarea ranilor sufletesti presupune si o reevaluare a resurselor campului social. Atunci cand comunitatea sau familia ofera suport, procesul de refacere a „tesutului psihic” este mult mai rapid. In absenta acestui sprijin, rolul unui specialist psiholog devine crucial. Prin metode validate stiintific, psihotraumatologia moderna ofera instrumentele necesare pentru a transforma o experienta devastatoare intr-o oportunitate de crestere si rezilienta.
Bibliografie
- Wilson, J. P. (1989) – Traumatic Stress Responses: Treatment and Research.
- Freud, S. (1962) – The Ego and the Id.
