Autocunoaşterea te ajută să îţi dezvolţi propriul potenţial, să identifici piedicile, dar şi resursele şi posibilităţile de realizare; să poţi obţine starea de congruenţă cu tine însuţi şi cu ceilalţi; să identifici ce este cu adevărat important pentru tine şi pentru ceilalţi; cum să fii în acord cu tine şi cu ceilalţi; să poţi găsi soluţii inovatoare chiar şi în cele mai dificile momente din viaţa personală şi profesională; te învaţă cum să-ţi dezvolţi creativitatea şi spontaneitatea.
Autocunoaştere:
- Conştientizarea aptitudinilor;
- Conştientizarea intereselor şi a sistemului de valori;
- Conceptul de sine (imagine de sine, stimă de sine).
Autocunoaşterea presupune formarea conceptului de sine (Self-concept) care cuprinde totalitatea ideilor şi sentimentelor pe care o persoană le are despre ea însăşi.
Conceptul de sine are două aspecte: imaginea de sine şi stima de sine.
Imaginea de sine (Self-image) reprezintă părerile despre calităţile şi defectele pe care le avem – sau credem că le avem (de ex. o adolescentă se poate considera fiică ascultătoare, studentă bună, prietenă fidelă, talentată la desen etc.).
Stima de sine (Self-esteem) reprezintă modul în care ne autoapreciem, cum ne evalăm în raport cu propriile noastre aşteptări şi aşteptările celorlalţi.
Imaginea de sine şi stima de sine se formează începând cu primii ani de viaţă.
Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine ridicate depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice. Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă comportamentele noastre şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria imagine. Mulţi părinţi greşesc prin faptul că, dorind să îşi motiveze copiii, le impun cerinţe exagerate în raport cu posibilităţile lor. În acest fel copilul va suferi numeroase eşecuri şi va avea sentimente de vinovăţie pentru că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor părinţilor. O altă greşeală frecventă este etichetarea copilului ca fiind rău, prost, incapabil etc., pentru nişte comportamente greşite. În aceste cazuri părinţii fac o confuzie între comportament şi personalitate, ei devalorizează întreaga personalitate a copilului pentru un singur eşec. Aceste greşeli de natură educaţională duc la conturarea unei imagini negative de sine, la scăderea stimei de sine, cu numeroase consecinţe negative pentru viitorul copilului.
Creşterea stimei de sine are o mare importanţă şi se poate realiza prin diferite metode.
Dacă stima de sine scăzută se datorează unor competenţe deficitare, este necesară îmbunătăţirea acestor competenţe (de exemplu, dacă un student are o stimă de sine scăzută din cauza unor eşecuri la examene, este importantă îmbunătăţirea tehnicilor de învăţare). Dacă cineva îşi impune nişte standarde exagerate în raport cu posibilităţile sale şi are eşecuri din acest motiv, va fi necesară adoptarea unor standarde mai realiste. Pentru creşterea stimei de sine este esenţial ca individul să îşi conştientizeze calităţile, competenţele, să acorde atenţie succeselor sale, să înveţe să se autovalorizeze.
Începând cu perioada pubertăţii copilul depune în mod conştient eforturi pentru a se autocunoaşte. Dorinţa de autocunoaştere devine şi mai accentuată în adolescenţă şi tinereţe.
Autocunoaşterea se poate îmbunătăţi prin formarea obişnuinţei de a ne observa comportamentele, modalitatea de a interacţiona cu cei din jur, de a acţiona şi de a reacţiona în diferite situaţii. De asemenea este important să ne dezvoltăm capacitatea de a ne conştientiza propriile gânduri, emoţii, sentimente, motivaţii. Nu trebuie să neglijăm importanţa informaţiilor verbale şi nonverbale primite de la cei din jur, şi mai ales importanţa opiniilor persoanelor semnificative pentru noi (prieteni, membrii familiei etc.).
Psiholog / Psihoterapeut – Cluj – Stela Neamt