Obiectivul major al terapiei este să-i ajutăm pe cei ce sunt diagnosticati cu tulburare de personalitate histrionica , să devină conştienţi de nevoile lor emoţionale. Pentru ei poate să pară foarte natural faptul că nu le sunt satisfăcute aceste nevoi, astfel încât nici să nu fie conştienţi că ceva e în neregulă.
Un alt obiectiv este să-i ajutăm să accepte că nevoile lor emoţionale sunt fiereşti şi normale. Orice copil are nevoie de empatie, protecţie, alimentaţie, şi de asemenea şi ca adulţi avem nevoie de aceste lucruri. Dacă pacienţii învăţă cum să-şi aleagă persoanele care să le devină apropiate şi apoi să le ceară ce au nevoie într-o manieră adecvată, atunci ceilalţi se vor deschide şi vor oferi emoţional. Ceilalţi nu-i deprivează emoţional intenţionat pe aceşti pacienţi; fie pacienţii aleg acele persoane care nu se pot deschide şi nu pot oferi, fie se comportă astfel încât ceilalţi sunt descurajaţi.
Strategii de Tratament
Terapeutul se poate folosi de tehnici experenţiale pentru a arăta pacientului că nevoile lui din copilărie nu au fost satisfăcute. Prin tehnici de imagerie, pacienţii intră în contact cu „Copilul Singuratic” din ei şi îşi exprimă furia şi durerea faţă de părintele care i-a deprivat emoţional. Listează toate nevoile care nu le-au fost satisfăcute şi ce şi-ar dori ca părintelele să fi făcut pentru a-i satisface fiecare nevoie. Psihoterapeutul are rolul de „Adultul sănătos” care îl ajută şi consolează pe „Copilul Singuratic” ca în final, pacientul să fie „Adultul sănătos” care îl ajută şi consolează pe „Copilul singuratic”. Ca şi temă, pacienţii scriu o scrisoarea, dar pe care nu o trimit, părintelui care i-a deprivat emoţional, despre ceea ce a rămas nediscutat prin tehnicile de imagerie.
Relaţia terapeutică are un rol central în tratamentul tulburarii de personalitate histrionica. De cele mai multe ori, relaţia terapeutică este singura modalitate prin care aceşti pacienţi lasă pe cineva să-i ghideze, înţeleagă şi să aibă grijă de ei. Terapeutul asigură un oarecare antidot pentru deprivarea emoţională a pacientului printr-un mediu empatic, călduros şi protectiv, în care nevoile emoţionale pot fi satisfăcute.
Psihologul împreună cu pacientul analizează atent relaţiile pacientului cu ceilalţi, şi lucrează împreună pentru alegerea unui partener potrivit, prietenilor apropiaţi, identificarea nevoilor celorlalţi şi modului adecvat în care pacientul să ceară satisfacerea nevoilor emoţionale.
Din punct de vedere cognitiv, psihoterapeutul îl ajută pe pacient să-şi schimbe percepţia exagerată că ceilalţi sunt egoişti şi că-l lipsesc de ceva anume. Pentru gândirea „alb-negru”, pacientul e învăţat să vadă ca un continuu această deprivare emoţională, şi nu la doi poli opuşi. Chiar dacă ceilalţi au anumite limite în ceea ce priveşte dăruirea emoţională, aceasta nu înseamnă că nu ţin la el. Pacientul identifică ce nevoi nu sunt satisfăcute în relaţiile interpersonale prezente.
Din punct de vedere comportamental, pacienţii învăţă să-şi aleagă prieteni şi parteneri grijulii. Le solicită într-un mod adecvat acestora să le satisfacă nevoile emoţionale şi învăţă să accepte grija lor. Pacienţii încetează să mai evite relaţiile intime. De asemenea nu mai răspund cu furie şi nu se mai izolează când se simt neglijaţi.
În relaţia terapeutică, terapeutul asigură o atmosferă caldă, prin atenţia care o acordă pacientului, empatie, ghidare, îşi arată implicarea emoţională ( îşi aminteaşte ziua de naştere a pacientului ). Pacientul, invata de la psihoerapeut cum să işi exprime sentimentele de deprivare fără să exagereze sau dimpotrivă să tacă. Pacientul învăţă să accepte limitele impuse de terapeut şi să tolereze un anumit grad de deprivare, apreciind în acelaşi timp grija terapeutului. În cadrul relaţiei terapeutice, pacientul este învăţat să-şi conecteze sentimentele cu amintirile timpurii de deprivare emoţională, şi să lucreze experenţial la acele amintiri.
Stela Neamt – Psiholog, Psihoterapeut – Cluj – Napoca