Cluj-Napoca, Bld. Eroilor, Nr. 10, et.1, ap.14
psiholog_stelaneamt@yahoo.com
0740032422
Optimism versul pesimism.  O abordare psihologica.

Optimism versul pesimism.

O abordare psihologica.

 

Studiile in psihologie, au dovedit, ca nu suntem din naştere pesimişti sau optimişti.
Devenim astfel o dată ce ni s-a cristalizat „stilul explicativ”, adică modul de a interpreta ceea ce ni se întîmplă, şi mai ales eşecurile. La fel ca trăsăturile opuse (pesimismul, neajutorarea, lipsa de speranţă) optimismul se învaţă. Şi nu e niciodată prea tîrziu să-l deprinzi dacă recurgi la tehnicile psihologice, potrivite. Cu mici adaptări, putem folosi aceleaşi tehnici în cazul copiilor noştri, consecinţele sunt extraordinare.

Studiile psihologice dovedesc că optimismul ne protejează împotriva depresiei, acest flagel al lumii de azi, ne măreşte nivelul de reuşită, ne îmbunătăţeşte sănătatea şi, probabil, ne prelungeşte viaţa.
Autorul articolului „Progresul Psihologiei Pozitive”, Martin E.P. Seligman,  un nu mai puţin celebru reprezentant al şcolii cognitiviste americane, ne pune la dispoziţie arsenalul practic al „ştiinţei controlului, personal”, începînd cu teste de evaluare a optimismului/pesimismului la adulţi şi copii şi sfîrşind cu faimoasele metode cognitiviste de disputare a credinţelor negative …a psihologiei pozitive.

Fericirea a fost prezenta în dezbaterile filosofice înca din perioada clasicismului grec. De o mare influenţa a fost disputa dintre doua noţiuni concurente : hedone şi eudaimonia (Ryan şi Deci, 2001). Primul concept este legat de fericire ca plăcere – nu numai a simţurilor, ci şi începand de la Epicur, a minţii (Kubivy, 1999). Recunoaşterea că „această plăcere este singurul bun, dar şi că numai plăcerea proprie, pozitivă, momentană este un bun, indiferent de cauzele ei”(Aristip din Cyrene, apud Waterman (1993)) dă naştere teoriei morale hedoniste. În Etica nicomahicã, Aristotel critică această perspectivă, susţinând în schimb eudaimonia, adică trăirea în acord cu „eul adevărat” (daimon), deschizând calea unei filosofii etice în care fericirea constă în realizarea potenţialităţilor umane. (Waterman, 1993). În domeniul psihologiei, aceste două orientări cunosc o puternică revigorare în ultimii ani, odată cu recent înfiinţatele ramuri ale psihologiei hedonice, ce cuprinde studiul experienţelor plăcute şi neplăcute, şi în general al nivelurilor de existenţă diferite de stările de conştiinţă (Kahneman et al. 1999), şi psihologiei pozitive, „ştiinţa experienţei pozitive subiective, trăsăturilor individuale pozitive, şi instituţiilor pozitive”, menită a „îmbunătăţi calitatea vieţii şi preveni patologiile care apar atunci când viaţa este sterilă sau lipsită de sens” (Seligman şi Csikszentmihalyi, 2000).

Alături de noţiunea de fericire, folosită cu oarecare scepticism, din cauza conotaţiilor sale umaniste, sunt introduse concepte echivalente, precum cel de satisfacţia vieţii (life satisfaction), bunăstare subiectivă (subjective well-being), bunăstare psihologică (psychological well-being). Aceste studii vădesc un evident caracter disciplinar. Riscul apariţiei unei adevărate jungle conceptuale este ridicat, fiind recunoscut de autorii în domeniu.

„Bunăstarea subiectivă desemnează modul cum îşi evaluează oamenii propria viaţă şi include variabile precum satisfacţia cu viaţa şi satisfacţia maritalã, lipsadepresiei şi anxietãţii şi stãrile de spirit sau emoţiile pozitive” (Diener, Suh, et al.,1997). Practic, bunăstarea subiectivă se suprapune, acum, în mare parte peste conceptul de calitate subiectivă a vieţii (Diener, 2000).

Nici conceptul de satisfacţie cu viaţanu este total lipsit de ambiguitate: pe de o parte, el este folosit ca un indicator general de bunăstare subiectivă; din altă perspectivă, este numai o componentă (cea cognitivă) a acesteia. Veenhoven (1993, 1994) defineşte bunăstarea subiectivă (fericire) ca „măsura în care individul îşi judecă în mod favorabil calitatea globală a vieţii sale”. Această apreciere reprezintă fie un proces cognitiv (satisfacţia vieţii), fie un proces afectiv (componenta hedonică, legată de plăcerea pe care o obţine individul din experienţele sale). Campbel, Converse şi Rodgers (1976) definesc satisfacţia vieţii ca „discrepanţa percepută dintre aspiraţii şi realizări, mergând de la percepţia împlinirii şi până la cea a deprivării”, dar această definiţie cuprinde şi un model al procesului de evaluare, caracteristic teoriei comparării (pentru prezentarea teoriei şi a alternativelor la aceasta, vezi Veenhoven, 1991 şi Diener şi Lucas, 2000).

 

Seligman, E.P. and Csikszentmihalyi, M. (2000) Positive Psychology: An Introduction. American Psychologist, 55, 5- 14. http://dx.doi.org/10.1037/0003-066X.55.1.5

 

Psiholog Stela Neamt, Cluj-Napoca

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Phone: 0740032422
Blvd. Eroilor, Nr. 10
Romania, Cluj-Napoca